Marinelul se pregateste de inca cinci ani

Am votat ieri dupa ce am stat un sfert de ora la coada. Uitasem cum e. Nu mai vazusem asta din 1990. M-a bucurat intamplarea, gandindu-ma in acelasi timp la explicatii. Una ar fi ca lumea s-a saturat de  Basescu, Udrea, Berceanu, Videanu. Cealalalta ca populatia inca are nevoie de “tatuc”. Aseara, la vederea exit-poll-urilor, am fost dezamagit. Crin Antonescu n-a intrat in turul doi. Am urmarit reactiile celor trei candidati. Mai avem mult pana la a invata democratia. Antonescu a avut un discurs ce mi-a aratat ca nu stie sa piarda. Basescu a luat in brate “victoria” pentru referendumul iluzoriu care ar mai strange putin de gat democratia dar ale carui rezultate nu vor fi puse niciodata in aplicare. Geoana a venit cu foi de hartie si insotit de corifeii partidului, de fapt adevarata si vesnica lui imagine: un Iliescu din ce in ce mai batran, un Nastase invidios pe rezultatul mai bun ca al sau al candidatului PSD si desigur Vanghelie, “eminenta” de mahala a  partidului. Prost debut in campania de doua saptamani ce a inceput aseara. A reusit sa ma mai convinga odata in plus ca omul e chiar prost si nu prostanac si mai mult decat atat, ca va fi o marioneta in mainile sigure si lipsite de scrupule ale unei camarile de partid neinduplecate. Eram convins pana aseara ca Traian Basescu nu mai prinde un al doilea mandat. Am inceput sa am dubii serioase. Nu stiu de unde va aduna Geona voturi, pentru ca ne place ori nu (strict ideologic, mie imi face mare placere…) Romania a devenit usor dar sigur “de dreapta”. Simpatizantii lui Antonescu se impart in doua. Unii vor merge sa-l voteze ingretosati pe Geoana. Altii vor sta acasa si nu stiu de ce, am sentimental ca numarul acestora va fi semnificativ mai mare. Nici Basescu nu sta prea bine. Nu vad de unde ar putea aduna voturi prea multe. De la Becali cu ale sale 1,7 procente? De la Vadim, vesnicul “praduit” la urne? De la Oprescu, cel care si-a “furat-o” pe deplin meritat? Greu de spus si mai greu de crezut. Cert este ca din nou precum un blestem national, romanii au de ales intre doua “rele”. Batalia se anunta stransa iar diferenta semnificativa in favoarea lui Geoana anuntata in sondaje pentru turul doi, mi se pare poveste.

Arc peste timp

Pe 22 noiembrie 1963 presedintele Kennedy era eliminat fizic printr-un glont a carui origine a ramas pana astazi neidentificata. Se implinesc iata 46 de ani de cand unul dintre presedintii apreciati ai SUA a calcat in istorie pe calea cea mai putin placuta a  martirajului politic. Maine, 22 noiembrie 2009, suntem chemati sa ne alegem urmatorul lider. Optiunile sunt limitate la aceiasi clasa politica mediocra pe care o stim de doua decenii. Avem posibilitatea sa trimitem un cetatean roman in cea mai inalta dregatorie din care ne va conduce pentru o bucata de vreme. Avem sansa sa-i daruim incredera  reprezentantului unui partid pe care personal l-am dispretuit mereu, datorita legaturilor cu trecutul nefast mai mult decat evidente si care mai mult decat atat, a tinut Romania pe loc ani de zile. Putem sa-l creditam pe reprezentantul unui partid altadata falnic, care a dat tarii oameni politici faimosi, ce in buna masura au faurit Romania moderna dar care astazi sunt o reminiscenta vlaguita a unei miscari politice de anvergura odinioara. Si mai avem nesansa sa-i oferim iarasi inalta dregatorie unui presedinte la final de mandat care vreme de cinci ani si-a aratat limitele, si-a demonstrat capacitatea de dezbinare nationala prin distanta enorma dintre cele promise la debutul mandatului si realizarile stricte din timpul sau. Pe acesta din urma, il putem “elimina” o data pentru totdeauna de pe scena politica folosind nu un glont nevazut precum odinioara in conspiratia americana de acuma aproape cinci decenii, ci prin cartusul amar al razbunarii pentru un mandat ratat: votul. Caci asa cum spunea Abraham Lincoln, ilustrul inaintas american in urma cu mai bine de 150 de ani, cel mai bun cartus ramane votul. Am avut o perioada, cu ceva timp in urma, in care eram profund dezamagit de clasa politica nationala. Mi-am fagaduit ca n-am sa mai votez niciodata. Motivele le stim cu totii, se vad de la distanta, mai bine chiar decat Marele Zid Chinezesc observat din spatial cosmic. Am fost de altfel un votant constiincios. Dar pana la urma mi-am spus ca marita sa mai incerc odata, cu riscul ca votul meu sa fie unul la fel de iluzoriu si orb precum toate cele pe care le-am trimis de-a lungul anilor din cabina de vot direct in urna unor sperante mereu si mereu inselate. Am s-o mai fac odata in cunostinta de cauza si deloc impresionat de o campanie electorala murdara si lipsita de substanta ori de o confruntare televizata in care am vazut iarasi masti si nu oameni.

România captivă

Exact acum douăzeci de ani aveam un eveniment major în familie: cumnată-mea îsi punea pirostriile…Omenirea făcea – vorba lui Mao , “saltul înainte” dar, in ciuda memoriei lui, cumva înapoi. “Zidul” căzuse de trei zile și românii așteptau înfrigurați că poate, poate, la Congresul al XIV –lea,  Ceaușescu, un bătrân și bolnav tiran, va avea o scurtă clipă de rațiune și va face pasul îndarat. N-a făcut-o și gestul i-a fost fatal. După cum se știe, a primit de Moș Crăciun (sau, după caz, “Gerilă”) drept cadou “ultimul cartuș”.

 Îmi puneam mari speranțe după 1990. Am trăit luni de zile ciupindu-mă ca să îmi dau seama dacă nu visez. Au trecut anii asistând neputinicios la perindarea a tot soiul de chemați și de nechemați sosiți să preia frâiele acestui popor blestemat. După un prim deceniu în care am avut parte de lideri proveniți din vechile structuri, pigmentat la un moment dat cu un profesoraș ce se voia a fi adevăratul  reprezentant al memoriei naționale, cea care se revendica direct din străbunii zugrăviți în manulalele de istorie, au venit anii 2000. Nimic nou sub Soare. Țara a încăput de-a lungul anilor, mulți deja, căci douăzeci e o cifră importantă în calendarul unui neam, pe mâna sigură, invizibilă și parcă imposibil de îndepărtat a unor indivizi lipsiți de scrupule, uneori carismatici dar mereu copleșiți de propria lăcomie. Cercul s-a închis. Ne-am întors încet dar sigur acolo de unde cu avânt și speranță am plecat în 1990. România a fost devalizată și violată barbar în esența ei rând pe rând de clanuri aflate într-o perpetuă încrengătură greu de imaginat. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, toți acești ...escu  în care ne-am pus speranțe deșarte, s-au dovedit până la urmă doar șefii supremi ori cei care au ocrotit cu bună știință samavolnicii fără pereche, ticăloșii fără de margini, hoții pătate cu un dispreț suveran la adresa unui popor slab, lipsit de spirit civic, în esență mediocru și văduvit cu venală intenție de orice perspectivă.

 România a devenit în douăzeci de ani o țară captivă, din care este nu greu ci imposibil de evadat. Captivă și supusă grupurilor obscure și vorace ocrotite de puterea politică și cu directa ei interferență, captivă și supusă unei puteri judecătorești hulpave, egoistă și lipsită de interesul unei minime obiectivități esențială actului de justiție, captivă unui sistem de sănătate revoltător, mai bolnav decât ultimul bolnav al universului, captivă unui învățământ bizar – înșelător, în care regulile se schimbă dimineața în urma viselor din noapte ale ministrului de resort al momentului. Captivă, supusă și abandonată unei fără de leac totuși, maladii naționale…

 Am ajuns la o nouă “iarnă a vrajbei noastre”… Suntem mai buni, mai bogați fie și sufletește decât în iarna stropită cu sânge din 1990? Suntem mai civilizați, mai mândri că aparținem acestei nații pe care clanțăii naționali  nu contenesc s-o slăvească cu vorbe sterpe ce pornesc din guri ce put a nesimțire, lăcomie și obediență? Avem o viață mai curată, mai liniștită, mai lipsită de griji materiale ori de altfel? Avem cumva mai multă demnitate decât în iarna aceea tulbure dar fericită? Eu  personal mă simt înfrant. Mă simt înfrânt de urgia și nedreptatea unor ani – cei mai frumoși din viață, căci mi-au cuprins în acolada lor nefastă tinerețea, ani pe care i-am vrut altfel, mă simt înfrânt seara, când așez capul pe pernă și mă întreb ce voi face mâine, mă simt înfrânt  pentru că îmi place să visez că drumul Golgotei ar fi putut fi altfel ori deloc.

  În noapte aceea de noiembrie 1989, când fermecat priveam micul ecran al televizorului “Olt” proptit pe vecie parcă pe televiziunea sârbă, că bucuria lumii năruia simbolul disprețuitor al comunismului de esență pură, nu-mi imaginam nicio clipa că peste doua decenii mă voi alege doar cu nostalgia tristă a unor ani maculați de infinite “soluții imorale”….

php, matrice, semne, numere, cuvinte...

Mi-am descoperit o pasiune acum la batranete: programarea...Nu pot spune ca e un lucru usor. Cu HTML-ul mai merge, dar cand treci la lucruri serioase gen php, totul se complica infernal. Mi-am cumparat carti din toata saracia si care nu sunt ieftine deloc...Am dat pe un tom despre "Dreamweaver" aproape opt sute de mii. Si pe deasupra mai e si prost conceput.  N-am putut sa-l rasfoiesc, era in tipla. Apoi am trecut la "php". Am un nepot la Bucuresti care mi-a transformat prin miscari magice desavarsite si mai ales cu multa rabdare, site-ul meu static "Politmuz.com" intr-unul dinamic.Incercam sa prind cate ceva, dar Ovidiu dansa pe taste cu atata maiestrie incat parca era un pianist desavarsit ce se juca pe o partitura dificila din Czerny...Si totusi, inarmat cu rabdare si avand in maini cartea americanului Steve Holzner, m-am apucat sa descifrez cat de cat minunile pe care le poate face un program complex pentru proiectare de site-uri...Curios ca toti debutantii, am citit si prefata precum si numele celor care au muncit la alcatuirea ei.  M-a frapat un nume Barry Rosenberg, care este redactorul cartii dar mai ales preocuparile si talentele individului. A scris printre altele carti de programare (peste saptezeci!!), a predat fizica, si a tinut seminare la...MIT, adica la cea mai "tare" universitate tehnica din America! Asta poate nu inseamna nimic, dar cel mai curios lucru pe care l-am aflat despre Barry este acela ca in timpul liber (cand l-o mai avea si pe ala, nu am idee..) este jongler profesionist sustinand mai mult de 1200 de spectacole, inclusiv un turneu de trei saptamani in Japonia. Mai mult, aceasta pasiune cu totul si cu totul originala, l-a determinat sa scrie si un roman, "Cascade"... Sa recunoastem, nu Niculaita Minciuna Ceausescu si "epoca lui de aur" au creat omul multilateral dezvoltat. El se afla mult mai des intalnit decat ne-am imagina, in societatea decadenta si pentru unii bolnava si pe sfarsite de peste Ocean...Pe oriunde ai fi, Barry, m-ai lasat fara cuvinte...

Imposibila intoarcere spre sine

Zilele trecute am fost la București. Am avut niste mici probleme. M-am bucurat că nepoata mea, a reușit să traverseze examenul de rezidențiat cu brio. Am fost în aceiași perioadă. M-am emoționat alături de ea, pentru că știam că are părinți care ar fi înțeles greu dacă nu deloc un eventual eșec. Dar n-a fost cazul…

Duminică am făcut o plimbare la șosea. Șoseaua Kiseleff rămâne consecventă cu ea însăși. Mi-a apărut mai îngrijită ca de obicei. Același bulevard larg, cu trotuare supradimensionate nescormonite încă pentru a face loc veșnicelor și omniprezentelor automobile. Am trecut în pas leneș pe lângă reședința ambasadorului american. Apoi, ceva mai încolo, dar peste drum, și-a făcut apariția semeață, clădirea ambasadei ruse, cu aceiași alură sobră precum odinioară, în trecutele vremuri de glorie sovietică. Arcul de Triumf s-a ițit privirii mele, veghind maiestuos, circulația intensă totuși din acea duminică de după prânz. Muzeul Țăranului Român se lasă în dreapta, cerșind parcă vizitatori și privindu-mă îndelung cum îi trec nepăsător pe dinainte. Atmosfera e umeda, stropi moleculari îmi biciuie și mai abitir fața deja transpirată de efortul parcurgerii a câțiva kilometri făcuti din Piața Victoriei. Voiam să dau ochii cu “Casa Presei Libere”, fostă Scânteii.  M-am așezat pe o bancă, în solitudinea unei țigări, a zgomotului motoarelor turate, ori a picăturilor mici și dese care din când în când conteneau.

 Mi-am făcut curaj spre clădirea uriașă, construită la începutul deceniului șase, copie arhitectonică fidelă a universității moscovite “Lomonosov”. M-a uimit decrepitudinea în care a pătruns uitată de noua orânduire. Statuia lui Lenin a dispărut odată cu întregul sistem politic ce a țintuit-o pe soclu mai bine de patru decenii. În locul fondatorului unei ere blestemate, astăzi străpung cerul doua toiage prinse într-o semnificație bizară, generate din același punct dar care își extrapolează prezența imaginară dincolo de văzduhul  orb al unei cetăți uriașe, în care distanțele sunt parcurse rar cu pasul dar din ce în ce mai des prin intermediul ciondănirii perpetue a claxoanelor, a motoarelor ori a autobuzelor moderne de proveniență teutonă. În dosul lui, o mână stângace a pictat după plecarea “maestrului” propoziția Isus vine, de parcă simpla substituire a unui fals profet cu numele Mântuitorului, ne-ar absolvi de propriile păcate. Piața e drapată în banerele prezidențiabililor care se-nghesuie melancolic-zâmbitori să ne seducă – pentru a câta oară ?- de la înălțimea stâlpilor de telegraf proptiți aparent haotic într-o intersecție devastată de veșnica mișcare browniană a vehiculelor.

 Din înaltul cerului, de undeva de deasupra corpului central, unde odinioară se pătrundea cu greu presupun spre redactia organului de partid, străjuiește și astăzi, la douăzeci de ani de libertate, efigia secerei și ciocanului, simbolul nefast al malaxorului de destine, sculptat pe turnul înalt ce acum sprijină antenele  unui post de televiziune. Sentimentul aceasta copleșitor, că te afli în buza presei românești, în sanctuarul cândva de nepătruns, nu poate fi diluat de nimic. Nici măcar de ploaia care purcede din nou, azvârlind peste oameni, peste construcțiile moderne neterminate dimprejur ori peste uriașa clădire comunistă, stropi binecuvântați și de ce nu în exces, dar care nu au nicio șansă să spele din păcatele unei lumi tulburi,  înecată în meschin si aflată neîndoielnic, într-o veșnică transhumanță.

Îmi reamintesc de studenție, de vremurile apuse pe care le privesc melancolic cu coada ochiului magic vârât în adâncul sufletului, de clipele minunate ale unor anotimpuri îmbibate de puterea lui Celsius, de berile costisitoare aruncate pe gât solitar, la umbra vreunei grădini între timp dezafectate, de miile de pași care odinioară mă izbăveau de energia-mi intrinsecă vârstei dar care astăzi mă epuizează într-un mod lipsit de bunăvoință. Și pentru că drumul înapoi, spre punctul de plecare situat hăt, departe, în Piața Victoriei mi se pare dozat de o inconștiență juvenilă apărută iată, la o vârstă respectabilă, apelez la telefonul mobil și-mi sun ruda bucureșteană. Îl rog umil să mă culeagă de pe drumul pe care acuma, îl consider-, nu stiu de ce, precum o imposibilă întoarcere spre sine…

"Biju" din parc..area prezidentiala

Cand eram copil, ursul brun care statea varat intr-o vagauna de beton in Parcul Romanescu din Craiova, era cunoscut sub numele de Biju..Si astazi cred ca se intampla la fel...Mai cunosc un personaj care se cheama astfel, dar el are pe langa porecla si un nume: Ioan T. "Biju" Morar. Adevarul e ca daca ii iei seama muianului, nu ai zice ca-i prea departe de alura odinioara fioroasa dar astazi vlaguita a ursului mai sus pomenit. "Biju" Morar in schimb devine un adevarat urs, in comportament cel putin, pe fiecare zi care trece...Ce mai debiteaza individul, in unul dintre ultimele lui "puseuri verbale" trimise hat, taman din California, puteti citi aici. Sunt motivele (zece la numar) pentru care isi doreste sa castige Basescu...Nimic inteligent, doar eventuale bucurii sordide si imaginate fete de adversari pe care si-i doreste umiliti printr-o eventuala victorie a actualului presedinte...Sciitor mediocru, editorialist subtire, pripasit ba pe la "Divertis", ba pe la "Academia Catavencu", realizator de emisiuni de televiziune lipsite de har, "Biju" Morar a devenit un adevarat taliban de presa pus in slujba lui Traian Basescu. E surprinzator cum nu-si aminteste acest ins, nici macar unul dintre motivele pentru care presedintele ar trebui sa dispara din viata politica pe care a otravit-o cu asupra de masura...Nu ma mai obosesc sa le amintesc. Se vad cu ochiul liber. Daca odinioara reusea prin glasul sau putin rarait sa-mi anime un firav zambet in coltul buzelor cand participa la scheciurile "Divertis", astazi "Biju" Morar a devenit un palid personaj de mana a doua in coloana de smecheri cu pretentii de intelectuali ce se randuiesc docil in spatele marinarului ajuns stapan de tara....

"Duelul" clujean

Ieri dupa amiaza a avut loc prima dezbatere televizata dintre candidatii la presedintie Antonescu si Basescu. Ceea ce se voia a fi un dialog in mediul universitar in genul dezbaterilor americane, a iesit in stilul tipic romanesc: o improvizatie la care nu stiu cati or fi cascat gura. Impunsaturi, lovituri sub centura, fraze caustice, un fel de meci de box de uzura. Dar in care l-am vazut pe presedinte pentru prima data incoltit, obosit si cred, pe cale de disparitie. Antonescu e primul personaj politic de acelasi calibru "in vorbe" cu Traian Basescu. Si aseara, l-a cam "facut". Sunt curios daca va mai urma vreo dezbatere in "mediul academic"...Cea de aseara am inteles c-a fost intr-un hotel. Iar pentru preopinentul Geona, americanizatul prezidentiabil de doi lei, nu am nicio stima. Gestul sau de a nu participa ieri la intalnire, dupa ce tot clamase ca presedintele e las, denota o doza de prostie masiva si din partea lui dar si din a staff-ului. Eticheta aceea trosnita de Ion Iliescu pe fruntea-i ingusta, continua sa faca furori... Sa vedem ce-o mai fi. Sa vedem daca va mai fi vreo intalnire. Oricum, ele au rost doar pentru un procent de maxim sapte la suta. In inclestarea electorala din acest an, chiar mai putin. Dar sunt procentele care pot face diferenta, cele care denota asa zisi nehotarati. Restul stiu de mult cu cine voteaza, ori nu vor face efortul sa se deplaseze la vot...